Nu știu dacă ați sesizat, însă de-a lungul anilor, cel puțin a secolului trecut, a început un soi de „manifest” mai mult sau mai puțin conștient împotriva spiritualității. Îmbrăcat în haine regale, ca să nu bată la ochi. Tot ce este dumnezeiesc, inclusiv dragostea manifestată pentru Creator a fost înlocuită cu pasiunea pentru estetică. Practic spiritualul a fost înlocuit de estetic. Frumusețea lăuntrică a fost dominată de frumusețea exterioară.
Tot „progresul” ăsta a făcut ca omul să își îndrepte atenția doar la ce are în jur, fără a se mai centra pe resursele sale interioare. Și așa s-a născut și arta fără… artă. Pictura, sculptura, arhitectura, toate dimensiunile pompoase ale artei, s-au transformat într-o glumă „estetică”. „Minimalismul” lipsit de efort și esență, de duh, de frumos și de muncă, a acaparat lumea, lăsând-o în toată impresia ei de progres, în urmă cu sute de ani. Mii poate. Nu mai vedem clădiri noi care să poarte vreo urmă de talent, ci conserve identice cu pretenții de mari opere arhitecturale. Precizia unei mâini dibatice și talentate a fost înlocuită de liniar și de roboți care gândesc „eficient” spații, încăperi, case, clădiri de birouri șamd.
Și mai trist, abia dacă mai există oameni dispuși să depună efort pentru frumos, pentru estetica cu substanță, pentru detalii, pentru emoții transpuse în opere de artă. De ce? Pentru că arta izvorâtă din dragostea de Cer nu mai vinde. Acum ne place să cumpărăm ieftin, mult și prost, îmbrăcând toate astea sub un fals motiv al „eficienței”. Nu ne mai pasă de artă, că nu mai avem timp, disponibilitatea lăuntrică, nu mai vrem emoții și „tumult” sufletesc. Vrem să nu mai simțim, gândim, trăim cu intensitate. Vrem să ne ușurăm clipele, alegând astfel să ne uniformizăm într-o mare de nimic. Vrem să fim anoști, insipizi, aproape inexistenți.
Până și estetica urâtului de odinioară trezea mai multă emoție în oameni decât pseudo-arta contemporană. Și iată cum din chipul Lui Dumnezeu în om nu mai rămâne decât o figură deformată pe care încercăm să o pitim după greutatea unei înfățișări false, în aparență înduioșătoare prin zâmbetul ei paralizat, însă teribil de ucigătoare.
Omul de astăzi încearcă să înlocuiască sufletul cu proiecții false și să uite tot ceea ce este cu adevărat: un miracol de o frumusețe rară.
PS: apreciați artiștii care încă redau lumea profund, nu îi lăsați să moară îngropați de o lume insensibilă, fără repere, fără noțiunea corectă a frumosului!
