”Un măgar cară în spate…
Ce anume? Nu știe…”
Îmi repeta frecvent psiho-terapeutul, poate-poate într-o zi îl voi auzi pe de-a-ntregul și nu doar cu urechile; dar până atunci mai hoinăresc puțin, mă mai scald în mlaștina fanteziilor unde mă mint, crezând că așa îmi alin durerea și-mi justific poverile… fiindcă nu-i așa? Fără ele, ce-ar mai rămâne din mine?
Am câteva săptămâni bune de când mă frământ cu privire la modul în care să-mi aștern gândurile și cuvintele în acest articol, căci îl scriu din perspective multiple: cea de adult, de copil și de observator.
Ca adult, la frumoasa vârstă de 33 de ani, mă zbat să-mi construiesc un drum al meu, o viață a mea, dincolo de moștenirea lecțiilor neînțelese/nerezolvate ale părinților, bunicilor, străbunicilor și dincolo de bagajul emoțional ce vine la pachet. Știu că printre cititorii acestui articol se va afla și ea, mama (+ familia), lucru ce mă obligă să pășesc printre cuvinte cu foarte mare atenție, să nu provoc mai multă durere decât există deja în sufletul ei (al lor, al părinților). Mai știu și că aceste rânduri o pot face să plângă, pentru că sentimentul de vinovăție apasă puternic pe spinarea ei, oglindindu-i neputințele și…restanțele.
Mă vede cum mă chinui și nu-mi găsesc locul, mă simte cum sufăr de ani de zile din aceleași pricini care-i torturau și ei existența, mă miroase când fac pe viteaza și afirm STOIC că sunt bine, când de fapt, nu sunt… (dar mă lasă-n ale mele fiindcă știe că îi voi spune când voi fi pregătită să vorbesc).
Unul din motivele pentru care mă citește atât de bine este că…”sunt cea mai fidelă oglindă a ei”. Atât de fidelă încât după ce am trăit o serie de experiențe nefericite pe care le-am povestit acasă, a izbucnit în lacrimi și a urlat ”nu puteai să copiezi și tu părțile bune???”
Nu cred că există cuvinte care să descrie durerea simțită de o mamă conștientă de neajunsurile și lecțiile ei nerezolvate, pe care le vede acum în cârca copiilor ei, deveniți adulți. Măcar de n-ar fi știut…poate i-ar fi fost mai ușor, poate…însă tot ea a deschis și ușa spre drumul autocunoașterii care m-a smuls asemenea unui vortex, purtându-mă tot mai adânc în tărâmul nerăzbit al sufletului… iar pentru acest lucru, îi voi fi veșnic recunoscătoare! Fiindcă mi-a dat problema dar mi-a deschis și ușa unde pot găsi rezolvarea!
Recunosc însă că e greu! Să găsești acul din carul cu fân, să vezi ce ești tu și ce e moștenire, când rănile predecesorilor tăi au traversat din generație în generație și s-au întrepătruns precum culorile în apă, culori ce nu mai pot fi aduse la nuanța lor originală, lăsând-o tulbure și făr’ de rost.
Deseori am impresia că fiecare gând, fiecare acțiune și fiecare pas pe care-l fac a fost deja gândit și făcut de către strămoșii mei și atunci firește că mă întreb…. eu încotro merg? Merg spre viața mea sau merg spre viața lor neînțeleasă? Am cu adevărat liber arbitru sau sunt o simplă programare complet predictibilă și condamnată să calce pe aceleași șabloane, repetând greșelile înaintașilor?
Și ce cruzime, ca nici măcar suferința ta să nu-ți aparțină… fiindcă povestind de ea în familie, afli că și părinții tăi au suferit din aceleași cauze și părinții părinților tăi asemenea și uite așa te trezești captivă-ntr-o spirală despre a cărei origine nu ai suficiente informații și despre al cărei sfârșit depinde enorm cum îți joci tu cărțile…
Din perspectiva de copil car după mine furia, nedreptatea și neputința care pândesc precum șacalii așteptând un moment de neatenție (sau neprezență) din partea mea pentru a se manifesta și a-mi altera percepția, împingându-mă spre disocieri de realitate, făcând astfel dificilă identificarea clară a situației pentru a o putea remedia corect…ori…în ceață sau întuneric nu poți decât să bâjbâie, iar acest bâjbâit costă scump…; te costă timpul tău, energia ta, viața ta pe care nu ai ajuns încă să o creezi și s-o trăiești…iar la final, te costă regretul unei vieți irosite…
Când nu sunt atentă, mă trezesc în aceleași situații și mă simt atrasă doar de acei oameni care îmi pot re-crea evenimentele din copilărie confirmând și întărind modul deficitar de gândire care-mi generează aceleași emoții negative, care la rândul lor îmi crează aceleași așteptări care mă împing să caut mereu aceleași situații…;fiind complet oarbă la tot ceea ce nu este conform cu setarea mea inițială. Și-ți vezi viața ca un șir lung de ”ziua cârtiței”. Ai învățat scenariul pe de rost și observi doar cum se schimbă decorul, actorii și rar te mai surprinde ceva, fiindcă trăiești aceeași zi de 20, 25, 30 de ani…
Cu toate astea, încă reacționezi emoțional de fiecare dată când vezi părinți inconștienți care nu-și educă pruncii conform unor standarde pe care ți le-ai creat în mintea ta și ai vrea să intri din casă-n casă pentru a-i avertiza de chinurile care-i așteaptă pe aceste drumuri. Ți se activează ”salvatorul” la orice nedreptate din jurul tău și te implici mai mult decât ar trebui în viața și-n povestea altora căutând să repari cu sete ceva ce nu tu ai stricat, uitând că acea ființă pe care tu încerci cu tot dinadinsul să o salvezi… ești de fapt tu! Dar orbită de emoție, nu realizezi că faci și îți faci mai mult rău decât bine, căzând totodată în diverse capcane special concepute pentru oameni ca tine…salvatori orbi.
Și copilul strigă ”Eliberează-mă!” că sunt epuizată și n-am făcut mai nimic cu viața mea! Lista auto-reproșurilor se mărește pe zi ce trece și mă simt tot mai grea și mai lipsită de vlagă. Adultul care trebuia să se ocupe de nevoile mele m-a trădat, a fugit de mine și m-a ținut ascunsă, a întărit zidul în mod parșiv și a creat rezistență ca nu cumva cineva să mă audă și să mă ajute, s-a dat după gura lumii spunând că trauma este o prostie și a făcut din asta un motiv să mă ignore și mai mult, a învățat să se mintă mai bine, convingându-se pe sine că și-a rezolvat problemele și că eu sunt bine… Nu sunt…
Din perspectiva observatorului, aș vrea să specific că aceste răni ale copilului nu caută să iasă la suprafață doar de dragul de a-ți face rău, nu acesta este scopul lor…; aceste răni vor doar atenția ta, vor să fie auzite, recunoscute, numite pentru ceea ce sunt; vor să fie înțelese, vindecate și eliberate!
Cu cât le ignori mai mult cu atât ele vor căuta mai multe mijloace de a ieși la suprafață (fie prin boli de tot felul, afecțiuni psihice sau ambele)… Agresivitatea cu care aceste răni caută să vină în atenția/conștiința ta sunt direct proporționale cu gradul de conștientizare pe care-l ai față de ele.
Dacă ai pășit deja în lumea cunoașterii și înțelegerii sinelui, atunci pur și simplu nu vei avea pace până nu le rezolvi. Dacă însă nu ai deschidere spre acest mod de a privi lucrurile, te poți îmbolnăvi și poți trăi bolnav atât cât îți va fi dat considerând că așa este ”normal” odată cu înaintarea în vârstă, fără să fi știut că ai fi putut avea și alte opțiuni…(mă refer aici cu precădere la bolile și predispozițiile așa-zis ”genetice”, fiindcă nu putem plasa, fără discernământ, absolut orice boală în seama traumelor moștenite din strămoși).
În etapa conștientizării propriilor răni, cea mai mare capcană în care poți cădea este delegarea responsabilității muncii și a procesului de vindecare, crezând că un altul te va vindeca în mod miraculos, crezând că ești prea mic și neînsemnat ca tu să poți face ceva pentru tine, luând atitudinea de milog care cerșește ajutor cerului și atât…; a doua capcană este să confunzi strigătul (agresiv) după ajutor al copilului rănit cu o entitate ”malefică” pe care firește, vei încerca cu toată forța să o elimini…atenție! ”uciderea” mesagerului te poate costa propria viață.
Câte din ”păcatele” lumești (invidia, răutatea, lăcomia, etc.) nu izvorăsc de fapt din răni nevindecate și neînțelese? V-ați pus oare întrebarea? Ne grăbim să le punem în cârca unui ”satan” neînțelegând că tocmai astfel ne cedăm puterea și responsabilitatea propriei vindecări (și cădem în capcana mai sus menționată), întorcându-ne la statutul de victimă neputincioasă.
De ce atâta strădanie a ”copilului” de a-ți aduce la cunoștință rănile ce trebuie vindecate?
Din iubire…pentru tine și viața pe care a primit-o-n dar…pentru că știe, în sinea lui, că MERITĂ să își creeze viața pe care și-o dorește și pentru care e aici să o îndeplinească…
De ce preluăm aproape automat lecțiile nerezolvate ale părinților și strămoșilor noștri?
Dintr-un altruism greșit înțeles, crezând că dacă asimilăm problemele lor îi ajutăm în vreun fel să se vindece…sau, crezând că astfel, plătim ”datoria karmică a neamului”.
Realitatea concretă îmi arată că mama mea NU este mai fericită și nici mai ”vindecată” pentru că am preluat eu torța durerii și o car cu mine spre nicăieri…, ci dimpotrivă, durerea ei este mult amplificată de chinurile la care m-am supus preluând fără discernământ, tot acest bagaj informațional (transgenerațional).
Un alt motiv posibil pe care l-am observat lucrând cu copiii, este acela că deseori ei oglindesc stările reale și apasă pe butoanele dureroase ale părinților, tocmai ca o invitație pentru aceștia de a se observa și a-și vindeca treptat rănile…; însă nivelul încă scăzut de cunoaștere/înțelegere cu privire la aceste subiecte îi împiedică să VADĂ indiciile lor ca pe veritabile sisteme de ghidare.
În loc de concluzie: de la observator pentru adult. Acul este la vedere! Toate acele activități pe care le întreprinzi și în care pierzi noțiunea timpului pentru că te dedici lor trup și suflet, acelea îți aparțin ție! Lasă-te ghidată de pasiunile tale și în scurt timp vei simți că ești pe drumul tău. Ai încredere în intuiția ta!
De la observator pentru copil. Îți mulțumesc pentru tot efortul depus pentru a mă face conștientă și, mai ales, îți mulțumesc pentru că tu nu ai abandonat lupta! Acum… a venit momentul să dai jos tot acest bagaj, indiferent de stadiul în care se află și indiferent de faptul că ți-ai promis tu odată (mai mult sau mai puțin conștientă) că vei duce vitejește această torță a durerii și o vei rezolva tu, supranumindu-te eroina și totodată martira neamului tău…; ce aroganță și…ce capcană! Ai un drum nou înainte și un infinit de posibilități de a crea propria ta poveste…; îndrăznește să pășești liberă de bagaje, simte cum e să fii ușoară…să fii tu!
Acest articol reprezintă doar un fragment dintr-un subiect mult mai amplu din sfera psihologiei și este departe de a fi epuizat complexitatea acestuia. Poveștile, rănile, modul de manifestare, modul de privire/înțelegere și instrumentele de rezolvare vor diferi mereu de la caz la caz din simplul fapt că suntem unici.
Notă asupra imaginii și a titlului:
Ilustrația de față a fost realizată după o sesiune terapeutică al cărei scop a fost identificarea originii rănii de ”umilire”. Trupul meu semnalând cifra 19 (cu alte cuvinte, această rană a circulat 19 generații până să ajungă la mine…iar acum că știu…nu mai am cum să mă ”ascund” fără să-mi fac rău singură)

4 comentarii
Multumesc! Ma regasec pe alocuri si ma imbarbateaza.
Mulțumesc și eu pentru feedback!
Eu zic: duce măgarul, nu știe ce duce… Și așa, pentru un zâmbet: îmi vine să te salvez…
Tricouri cu decolteu in V aveți?
Mulțumesc! Teoretic, fiecare trebuie să se salveze pe sine…dar ajută mult o vorbă spusă din inimă. 😀
Momentan nu avem tricouri cu decolteu V. Sperăm ca pe viitor să putem aduce și astfel de modele.