Am privit întotdeauna moartea ca pe ceva abstract, inevitabil, însă într-un plan total paralel. Nu am înțeles acest act cu adevărat, părând o chestiune la care ajungi greu, după prea mult timp în care ai avut tovărășie cu viața. Nu m-am gândit prea des la ea, neavând dorința de a părăsi lumea asta, poate și pentru că n-am înțeles, cu adevărat, ce trecătoare ni-s clipele și cât de firave ne sunt celulele. În ultima vreme însă, moartea este palpabilă, nu pentru că simt că mi s-ar întâmpla, ci pentru că am gustat-o altfel, am meditat la ea și m-a odihnit, pentru întâia dată, gândul că ni s-a dat. Moartea cu trupul devine astfel cea mai semnificativă instanță a vieții omenești pe pământul ăsta pustiit. Ea îți oferă șansa de a cunoaște plămădeala din care ești, de a transforma lutul în aur și de a așeza sufletul acolo unde strălucește Hristos.
Mă gândeam la moarte ca la o cărare de pădure ce șer puiește prin munți, lăsând în urmă izvoare limpezi, căprioare cafenii cu mers împleticit, brazi ce sfidează piscuri, păsări care-i dau slavă lui Dumnezeu, flori ce-și dezvăluie nectarul celor ce văd, pământ reavăn și umed și moale, pe care să-ți așezi neputințele. O cărare pe care te porți întâmplător, însă care îți dă și sensul, direcția, perspectiva, ca în final să-ți dezvăluie capătul. Iar pe cărarea asta tu să te afli în tăcere, în adâncul tău, încercând să potrivești bucățile din tine, în tine, ca pe un joc puzzle cu mii și mii de piese ce se cer aranjate pentru a descoperi peisaje de Rai. Pe cărarea asta, a vieții către moarte să-i zicem, tu te afli desprins de murmurul lumii, te afli îndepărtat de tumultul societății care te-a scos din tine, te afli singur, dar neînsigurat. Pe drumul ăsta de munte tu îi porți în tine și pe și tăi, dar și pe cei de care nu te leagă decât tulpina lumii, arborele adamic, Hristosul din toți și toate. Mergi către capăt cu siguranță, cu garanția (mai degrabă speranța) că în frumosul nemărginit al acestei cărări, n-ai să poți primi, în final, decât cununa. Însetezi, însetezi de ani și ani de zile după gustul dulce al Raiului, iar acum că e aproape, cauți să nu te abați din drum. Moartea îți devine astfel cea mai suavă companie, cea mai binecuvântată strângere de mână și cel mai dulce sirop de ierburi vinde cătoare. Și mergi, și mergi, nu te poți opri, odihna fiindu-ți pacea din inimă și roua ce se prinde cu nesaț de tălpile goale cu care mângâi iarba crudă. Singurele popasuri sunt în tine, acolo de unde încerci să scoți toate cele rele, toate îndoielile, toate neputințele, toate gândurile negre, toate furiile, toate impulsurile care nu te fac om, ca să le arunci în afară, în frumosul cărării morții, unde să se transforme în colb auriu ce-și desenează conturul la linia orizontului, sub blândul soare al apusului. Acum privesc moartea ca pe o dorință. Nu, nu în sensul că aș vrea să mor, ci că în ea te poți refugia, cu jind, ca într-un căuș de palme calde, ce-au frământat cândva pâine. Că în ea ți-ai dori să-ți găsești, permanent, odihna ființială.
Acum privesc moartea ca pe o boare de vânt ce e printre noi, lăsând miresmele dorului de Cer și chemând omul la nemurire. Nu mi se mai pare abstractă, nu o mai văd ca pe ceva de neatins, nu-mi mai ascund gândul de ea, căci am învățat să o privesc ca pe o odihnă, ca pe marea binecu vântare pe care Dumnezeu ne-o dă, pentru a ne scoate din trupul ăsta neputincios.
