Fără doar și poate că am observat cu toții cum, de suficient de multe ori încât să fie de luat în seamă, urâm cu bucurie pe cei ce ne iubesc, răpindu-le osteneala și transformând-o în povară. Avem o plăcere furibundă în a nu ne interesa de cei ce ne vor tot binele din lume și ne pun pe tavă inimile lor, așa găurite cum sunt, însă cu toată dăruirea și dragostea de care un om este capabil. Și nu-i de-ajuns că o vedem șubredă (pe ea, inima), ba chiar ne străduim să o zdrobim rânjind, fără a uita că la un moment dat ea va înceta să mai bată pentru noi, oricâte manevre de resuscitare îi aplicăm. Cât să și ne iubească cineva din care rupem zi de zi cu dinții, ca niște monștri, fără pic de milă și discernământ…
Și sunt unii oameni care ne iubesc cu o putere de sacrificiu ce depășește limitele firescului; și care ar putea să se lase uciși pentru a ne salva trupul de la moarte. Dar noi nu îi vedem, sau poate că nu îi înțelegem, fiind preocupați însă în a-i cuceri pe ceilalți – pe aceia care nu dau doi bani pe noi, pe aceia a căror atenție nici măcar nu ne folosește. Și mă tot chinui să înțeleg de ce suntem atât de cruzi. De ce nu putem să răspundem iubirii cu ce merită, de ce ne place să aruncăm cu nămol peste tot ce este curat, sincer, frumos. De ce îndreptăm emoțiile doar către oameni cu care de cele mai multe ori nu avem nimic în comun, izgonindu-i de la fața noastră pe aceia care ne absorb cu toate ale noastre, așa cum suntem, uitându-ne defectele, neputințele, patimile. E tare greu de înțeles cum funcționează omul astăzi, cum frânge și se frânge cu o plăcere bolnăvicioasă, cum uită de iubire și o respinge cu hotărâre, categoric în decizia sa de a disprețui.
Și știu că de-a lungul vieții, nu puțini au fost cei care și-au lipit inima de mine, însă pe care eu i-am aruncat departe, de teamă să nu cad în mrejele iubirii. De multe ori am ales să mă împletesc cu oameni abuzivi, agresivi, răzbunători, duri și râncezi. Și de tot atâtea ori, am fugit ca de moarte de cei din partea cărora simțeam mângâieri, aprecieri, putere de sacrificiu, iubire, înțelegere. Abia într-un târziu am învățat că toate astea se întâmplă pentru că inima mea era împietrită, asediată de lipsa sincerității, plină de angoasă, frustrări, dureri și tristeți; toate aceste o paralizau, lăsând-o incapabilă să primească pansamentul, însă întreținându-i și adâncindu-i rana.
Și încă îmi vine greu să primesc iubire, căci nu prea știu ce să fac cu ea. Mă sperii și fug, parcă din reflex, căci inima mea nu este obișnuită cu nectaruri și balsamuri, ci stă pe loc, forțată să înghită doar venin și amăreală. Încerc eu să o mișc din loc, însă face pași prea mici ca să nu rănească tot ce are în jur. Mă chinui să șoptesc un „iartă-mă” acelora pe care i-am chinuit cu viclenie, sperând că doar așa prin găurile din ea, va pătrunde lumina, inundând-o.
