Un păcătos
Unde ești?
Ai ridicat egocentrismul ca un zid de piatră, în jurul inimii tale, fără prea mari ezitări. Fiecare cărămidă e o rană veche, provocată de umilință repetată. Ai înălțat recele în încercarea de a proteja ceea ce a mai rămas cald în tine. Armură. Te-ai abătut, ai ridicat, te-a coborât. Împrejmuire. Alungă oamenii, te împiedică să iubești, legături omoară.
Unde ești?
Vreau să mă așez lângă tine, acolo, în pâcla care a ajuns să te estompeze. Nu-ți fie frică, știu că rana ți-a mărit temerile și nesiguranțele, te-au mușcat de viu. Ele deformează, slăbănogesc, dar și inițiază. Dincolo de înfometata durere, în tot și-n toate există o înțelepciune. Uneori, trebuie să ți se frângă inima pentru a înțelege taina de a-ți băga batista, desființată de plâns, la spălat. Un artist șterge o pânză pentru a da naștere unei noi creații. Ți-au fost pregătite haine curate de școală pentru noi începuturi. „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți.”
Unde ești?
Ți-ai construit propriul refugiu, dar și propria închisoare. Ca într-un schimb vicios, jonglezi cu cine ești și cu cine vrei să pari a fi. Spectator nemulțumit, te tot miști din loc în loc, în teatrul vieții tale, în speranța de a găsi unghiul perfect pentru a privi spectacolul. Există regizor? Există, dar în căutarea disperată după un scaun mai bun, ai uitat de Cel care a scris piesa. „Spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi.”
Unde ești?
Vreau să mă așez lângă tine și să-ți amintesc că deschiderea inimii, în multiplele sale forme, poate reconstrui ceea ce a fost distrus și poate curăța cu blândețe florile de frunze și spini. Drum anevoios, lung și greu, „lărgiți și voi inimile voastre”, dar e singura cale ce te eliberează de ego și îți descătușează inima, o face petală. Povara devine ușoară.
Privește-i pe cei din jur cu aceeași seninătate cu care te-a privit bătrânul cerșetor în dimineața în care i-ai lăsat, pe fugă, 5 lei, de-o pâine.
Oferă-le celorlalți timpul și atenția ta atunci când au nevoie să vorbească.
Lumina ta poate fi scânteia care aprinde alte lumini.
Chiar dacă oamenii nu îți oferă nimic concret în schimb, fă spațiu, apropiere și nu eschivare, din cioburi dă splendoare, nespusa frumusețe a darurilor aduse de suferință. Dacă ai ajuns în acest punct, ți-ai început lucrarea. Nu ca sfânt, ci ca cel mai mare egocentric care crede acum, cu râvnă, în Înviere. Lecția care adună oamenii, te învață să iubești și nu separă.
