Cum se încheie o etapă? Gândindu-mă la muntele din viața mea, deseori abandonat, cu poalele-i abia călcate.
Cu sufletul căptușit, m-am micșorat în suferință, pentru a putea urca spre bucurie. Nemărginită binecuvântare ascunsă în opreliști. Greul apasă, țâșnește Cerul, îmi strig povara, întrebările mele devin crengi, îl bat pe umăr pe Dumnezeu. Scriu și duc în scris, cu mine, ceea ce s-a prăbușit, pentru a construi. Omul care creează nu dispare. Dă, își dă, se dă, înțelegând tainele vieții. Pun în lumină nebuloase întâmplări, mă descopăr și învăț să mă privesc. De data asta altfel, fără filtru, în tăcere, cu speranță. Dincolo de dărâmături.
Cum se încheie o etapă? Salvându-mă. Zbuciumul răsuflă, haosul abia mă mai înțeapă, rămân în căldură lecțiile din piept, cine aruncă piatra e binefăcător, am inimă destulă. Ultimul acord, o nouă piesă, pe frecvența dată spre biruire. Destinul meu, făgăduința Lui, necunoscutul arată cu degetul spre daruri. Mă adun, mă umplu cu iubire, e singura care rămâne, durerile se vor usca dacă le las să mă ghideze, îmi dau voie la aer. Reașezare. Sunt bucăți din mine care cred. Iar credința mă îmbracă și înmoaie răul, amarul dispare, îmi fac din răni o băutură dulce și capăt încredere în finaluri.
Cum se încheie o etapă? Apropiindu-mă de mine, pentru a putea merge mai departe. Se vindecă dedesubtul, devin prezentă, nu doar vie; imboldul potrivit, la momentul potrivit, cu gust de răbdare. Domolindu-mă, pornesc. Niciodată nu voi mai sta atât de departe.
Capitolul închis m-a lămurit, dau pagina, câtă strălucire și ordine după întristare, iar după declin, urcuș, senin, finalul cu mâneci suflecate e cea mai onestă cruce, toată treaba – să încep să fiu eu.
autor: Georgiana Bujor
