Autobuzul 8, 12:10
Ascultam cu uimire discuția dintre 4 tineri, două fete și doi băieți, liceeni, care nu se sfiau să urle unul la altul, deși erau așezați față în față, deci la o distanță suficient de mică pentru a se putea înțelege și în șoaptă. Băieții râdeau de una dintre fete, cum că nu s-a mai spălat de marți, în timp ce aceasta îi arăta tăcută semne obscene, uitându-se de jur împrejur, ca să constate cine îi observă comportamentul deviant. Ei râd în hohote, în timp ce ele se amuză pe seama lor, șoptindu-și diverse la ureche. Glumele iau amploare, la fel ca și volumul cu care acestea sunt făcute.
Oprește autobuzul în stație, puhoi de oameni care se înghesuie, deși e deja mult prea plin mijlocul de transport. Între călătorii ce urcă, un tip pe la 35 de ani, nu foarte îngrijit, duce după el o chitară cu diverse desene pe ea, veche și uzată. Se pune fix în fața mea, în picioare, putând să-i observ tremuratul jumătății stângi a corpului. Un gând îmi trece iute prin minte: imposibil ca acest om să poată cânta la chitară la cum tremură. M-a săgetat inima de milă, observând cum nici ochii săi nu își pot menține focusul, întreg corpul fiind răpus de o boală ce nu pare a purta nici un nume. Spre marea mea uimire și cred că doar a mea, căci ceilalți nici nu ridicau ochii din telefoane sau nu-și mișcau privirea de la geam, tipul începe să cânte. Avea o voce caldă, subțire, chinuită, ușor sugrumată, însă plăcută. Mâinile îi mergeau pe corzi atât de repede, încât ar fi putut umili și pe unii dintre cei mai talentați chitariști. Sau cel puțin așa am înțeles eu. Cânta ceva dureros, presărat totuși cu multă speranță și optimism. Aducea a Valeriu Sterian, deși nu îmi amintesc să fi auzit versurile din autobuz în cântecele sale. Lumea privea oriunde, numai la el nu, mutându-se chiar cât mai departe de acesta. Pe tot parcursul stației a cântat de zor, în condițiile în care am prins și un semafor de 60 de secunde, pe puțin. Începea a doua melodie, asta după ce și-a făcut cunoscută intenția – de a primi niște lei în caz că apreciem talentul său, când autobuzul își deschide ușile, ajuns la următoarea stație.
Aici intră un tip mic de statură, chel, cu niște ochi mari și luminoși, parcă verzi, îmbrăcat mult prea subțire pentru vremea asta, cu un ecuson atârnat de gât, de un șnur tricolor. Se duce blând și atent către cântăreț și îi spune că e de la poliție și că șoferul autobuzului a făcut cunoscut disprețul față de talentul său direct la 112, astfel încât el a urcat în autobuz pentru a-l ruga să coboare la prima. I-a spus unde poate cânta ca să nu primească amendă și că ar fi păcat să fie penalizat pentru talentul său cu mai mult decât face chitara la care cântă atât de bine. Și-a cerut scuze de vreo 3 ori, motivându-și comportamentul cu obișnuita frază – eu doar îmi fac meseria. L-a atins pe braț pe acest om deloc îngrijit, fără a schița vreun dezgust, așa cum cei deodată interesați de cântăreț au început să manifeste. I-a mai spus că îi urează succes și că îi dorește să strângă suficienți bani încât să se poată descurca. Cântărețul, vizibil uimit de comportamentul polițistului (despre care am aflat că era din alt oraș și făcea practică la Poliția Brașov, din dialogul acestuia cu un călător pe care l-a întrebat cum se numește capătul liniei de autobuz), a înmărmurit, și-a strâns chitara la piept și s-a îndreptat către ușa autobuzului, pregătit să coboare la prima. Așezându-se lângă polițist, și-au zâmbit tăcut, politicoși, mulțumindu-și parcă unul celuilalt. M-am pus și eu în spatele lor, am căutat repede portofolelul, i-am întins 2 lei cântărețului și am zâmbit mulțumitor polițistului. Amândoi mi-au mulțumit doar cu privirea.
Ușile s-au deschis, am coborât toți trei din autobuz, gânditori și înduioșați. Abia după vreo 30 de secunde am realizat că eu mai aveam de mers o stație destul de lungă până la destinație.
Probabil m-oi fi dat jos din solidaritate, încercată de emoții grele, marea mea frustrare din ultimii ani reprezentând fix lipsa solidarității între români, indiferent de cauză.
Nu, nu obișnuiesc să încurajez cerșetoria, însă câteodată îți dai seama că unii chiar nu au drepturi și nici posibilități de a face ceva decent cu viața lor.
Acum e 12:57 și eu sunt încă acolo, în autobuz, ascultând cu inima cât un purice, un cântec despre viață
