Umblă printre noi, aplecați de spate, palizi și desfigurați, răpuși de propria greutate și neputință, oamenii „roți de rezervă”. Ei se disting de ceilalți prin mers, privire, grai, surâs, plâns și puterea de a iubi, toate înmuiate fără milă într-o tristețe pe care un om obișnuit nu ar putea să o poarte pe umeri. Ei sunt oamenii care ne sunt nouă confort, siguranță, stabilitate; pentru că ne sunt utili. Sunt oamenii pe care ne vărsăm greutățile, mai rar bucuriile; oamenii pe care îi ținem lângă noi doar pentru momente „speciale” – acele momente când nimeni altcineva nu ne poate înțelege durerile, apăsările, traumele, suferințele. Ei sunt acolo ca să ne aline, să ne vindece, să ne iubească nemăsurat.
În timp ce noi îi sacrificăm în fiecare zi. În timp ce noi ne îngrijim doar de ceilalți. În timp ce noi iubim pe oricine altcineva. În timp ce noi suntem gata oricând să îi abandonăm, dacă le găsim înlocuitor. În timp ce noi nu-i lăsăm să fie liberi, țintuindu-i lângă inimile noastre cu vorbe deșarte, sentimente manifestate aievea și cu promisiunea dragostei prelungită în veșnicie. Îi iubim, însă până în punctul în care ni se pretinde ceva ce ne-ar putea leza nestatornicia inimii, atât de îmbătător de plăcută.
Ei sunt oamenii care ne arată adevărata noastră față – de egoiști mânați în viață doar de plăceri de moment, ambalate polticos în profunzimi existențiale. Ei, prin contrast cu noi, ne fac să fim hidoși, ticăloși, urâți, tartori, ucigași. Pentru că, în fond, așa și suntem: călcăm în picioare oameni care și-ar da viața pentru noi, pentru a ne satisface nevoile alături de oameni care ne încântă simțurile. Și ne mai arată că oricât ne vrem de adânci, de inteligenți, de minunați, nu suntem decât o adunătură de oase șubrede, învelite de pielea subțire a indiferenței și superficialității.
Despre ei, oamenii „roți de rezervă”, e greu de spus prea multe, pentru că-i greu să fii în pielea lor. Unii își trăiesc condiția cu smerenie, acceptând să fie mici de tot în fața stăpânilor, alții își distrug viețile, răpuși de neputință, de dragoste nedesăvârșită. Și noi am fost cândva așa, iar asta poate ne-a întristat până la epuizare, lăsându-ne goi și lipsiți de speranță. N-am știut să fim ca cei puțini smeriți. Că e greu și nu știm încă să iubim liber. Și cunoaștem toate astea foarte bine. Câteodată ne mai și mustră conștiința. Însă mereu și mereu ne găsim motive să purtăm după noi roți de rezervă, care ar putea mai degrabă să se învârtă libere printre alții, decât să paralizeze îndurerate lângă nedumeririle și nehotărârile noastre.
