Cele două fețe ale lui „Nimănui nu-i pasă…”
Spuneam asta privind mohorât realitatea gri în care mă scăldam, griul blocurilor, al asfaltului… griul ăsta care, cu toate nuanțele lui, cuprinde urbea și tot ce ne-nconjoară. Griul ăsta care nu doare… până doare. „Nimănui nu-i pasă”… chiar și gândul ăsta a început să doară. Și a durut o vreme…
Mai apoi, sătul de atâta durere surdă, m-am hotărât să caut un motiv de zâmbet. Am citit ceva motivațional „pă net”, am făcut slalom printre meme-uri, stand-up-uri și vorbe de duh, că e plin de ele, avem berechet. Dar, ce să vezi? Am reușit doar să omor secunde, minute, ore, zile, ani. Am reușit să rămân fără prieteni, fără iubire, fără bani. Cred că mai bine stau în casă. Oricum… nimănui nu-i pasă.
Și stau în casă. Stau. Mă-ngraș. Sunt singur, indiferent de oraș. Griul? Tot după mine, ’tu-i mama lui. Dar, ce? Dacă el nu mă lasă-n pace, să o fac eu? Nici gând, m-am făcut al dracului. Dacă tot m-am condamnat la sihăstrie, măcar să fac ceva cu griul ăsta. Ia să mă uit eu la el, chiar e trist sau doar mi se pare mie? Poate că are ceva secrete de împărtășit, poate că nuanțele alea ascund și altceva ce n-am putut până acum vedea, fiind de viață istovit. Bun. Am o direcție acum. Uite așa, din nimic, m-am oprit să iau griul la iscodit. Sunt tot în casă, dar ceva s-a schimbat… griul mă intrigă, n-am nimic pe masă. Ah, da. Mi-am amintit. Nimănui nu-i pasă…
S-au transformat zilele în luni și lunile în ani, s-a dus naibii și dorința mea de a face bani. S-a dus cheful de iubit, de umblat brambura prin lumea toată. S-a dus mama. S-au dus multe și parcă nimic nu mai conta. Aveam un alt drum. Griul… griul ăsta gri, care mă obseda acum. Părea că-n acea monotonie, cu cât te uiți mai mult, găsești urme de veselie. La început sporadice, erau acolo momente amuzante, cât erau ele de tragice. Mai mult decât atât, atunci când doar îl observai cum nestigherit înghite tot, când te făceai că nu-l vezi cum își făcea în viața fiecăruia loc, fraieru’ se lăsa descoperit. Și când se simțea privit, privea și el spre mine… și se apuca de vorbit. Ce tare! Aveam „un prieten” nou în casă. Fiind el obișnuit cu a mea curiozitate în ce-l privește, griul s-a apucat chiar și de vorbit. Mai mișca o mobilă prin casă, mai trăgea ceva de pe masă. M-a speriat. Am vrut să spun cuiva. Dar… nimănui nu-i pasă.
Au trecut vreo șapte. Poate chiar opt. Nouă…? Cine mai știe. Sunt deja-n gri de-o veșnicie. Sau, poate doar așa mi se pare mie? Chiar, sunt de mult în gri… oare lumea mă mai ține minte? Sau griul ăsta este acum singurul meu tovarăș de drum? Atâta timp cu el, îl văd, dar oare cum arată? Îmi vorbește despre orice, dar nu de-a lui mamă, nici de-al lui tată. Chiar… îl văd pe gri, dar oare cum arată? L-am provocat să-mi arate fața, să știu și eu cine-mi tot chinuiește viața. Nu a vrut. Un bulangiu. M-am supărat. Cred că ies afară și-l las singur în casă, cred că dau o fugă afară. Așa fac. Ia uite, ce clădire frumoasă! Chipuri multe pe ea. Colorate. Diferit tare de ce aveam acasă. M-am uitat la gri, lung, parcă îmi părea rău de el. Dar nu mai conta. Ceva mă trăgea spre clădirea aia frumoasă. Erau oameni pictați pe ea. Alții erau în ea. S-au pus toți la masă… aș vrea să le spun ceva. Mă opresc și privesc, eu cred că nimănui nu-i pasă…
Prima oară afară. A trecut atât timp. Griul a rămas în apartamentul ponosit. Eu, pentru prima oară după mult, mult timp, văd culori în jurul meu. Nu știu ce-i cu mine. Cred că sunt fericit. Oare am murit? Parc. Verde. Apă. Albastru. Pământ. Maro. Oameni. Culori. Orașul pare viu, sunt atâtea flori, atâtea locuri unde vreau să fiu. Mă uit în jur, zâmbete. Ochi luminoși. Străini prietenoși. Mă opresc un pic și-mi dau două palme, scurt. STAI! Ce-i asta? Îmi pare totul natural, ce fac cu starea asta? Încă nu înțeleg nimic. Întorc capul, mă uit spre casă. Gri, trist, nimic. Ce fac aici? Ah. Mi-am adus aminte. Clădirea aia frumoasă! Ptiu! Uitasem. Mama lui de gri. Mama mea de om. Deci… culorile-s de-aici, din curtea acestei case. Ia să intru. Și am intrat. Spre surprinderea mea, am aflat că eram de mult așteptat. Era cineva acolo… dar și-n mintea mea griul, care era deja ca acasă, mi-a spus șoptit: „Prostule, ce faci aici? M-ai lăsat singur în casă? Oare ai uitat că… nimănui nu-i pasă?”
Am dat să cad pe gânduri iar. Așa e. Cui să-i pese dacă nici măcar mie nu-mi pasă? Mama lui de gri. Mama ei de casă. Stai! De ce mă mai gândesc la asta acum? Griul e la mine acasă, eu sunt departe acum, în casa cea frumoasă. Ia să văd, cine mă aștepta și de unde mă cunoaște? Îmbrăcat în straie luminate, mă așteaptă în lateral undeva. Ciudat. Ca și griul, acest cineva pare lipsit de chip. Sau poate nu-s eu vrednic să-l privesc, măcar un pic? Mi-a spus să iau loc. M-am simțit privit. Ceva e altfel. Ceva e diferit. După ani de privit în golul absolut crezând că văd tot, acum mă uitam în infinit. „Te așteptam de mult!”, mi-a spus. Iar eu am plâns. Trecuse mult de când m-a așteptat cineva. Cine e totuși acest cineva? De ce mă simt atât de bine în prezența sa? Gândul fuge repede la griul de acasă. „Oare este bine?”, m-am întrebat. A venit instant și răspunsul. Noul meu prieten, cel cu casa frumoasă, m-a mângâiat pe cap și mi-a spus: „Lasă-l pe gri unde e. Aici de el nimănui nu-i pasă!”
M-am blocat, era bine aici. Am vrut să stau. Vreau să stau. Am dat să-l întreb pe noul prieten ceva, dar lângă mine nu mai era. Ciudat. Nu-l vedeam, dar îl simțeam. M-am uitat la picturile din jurul meu, la spațiul ăsta mare și impunător, locul ăsta unde, din toată bezna minții în care părea că stau mereu, acum îmi aduc aminte de… eu. De mine. De cel de demult. De dinainte de gri. De dinainte de pustiu. De mine. Cel viu. Am pornit înapoi spre apartamentul gri, chitit să-nțeleg ce s-a întâmplat. Cine era griul de acasă? De ce îl știu de atâta timp, dar nu i-am văzut chipul? De ce e cu mine tot timpul? De ce nu mi-am mai dorit altceva? De ce am uitat de culoare? De ce am uitat de mine? De ce am uitat de noi, de ei, de toți… de tine?
Griul are niște răspunsuri de dat. Așa că l-am confruntat. Am urlat și m-am luptat până chipul și l-a arătat. Am încremenit de spaimă, am îmbătrânit pe loc. Griul… era NEGRU tot. Am fugit… l-am lăsat în acea casă strigând după mine: „EȘTI UN PROST! UNDE TE DUCI? CREZI CĂ TE VA MAI IUBI CINEVA? TRECI ACASĂ! EȘTI UN PROST ȘI DE TINE… Nimănui nu-i pasă…”
Am plecat. Nu am știut unde să mă duc, așa că m-am întors la casa cea frumoasă. El era acolo, mă aștepta cu brațele deschise și m-a îmbrățișat. M-am uitat la El și pe loc am realizat. DOAMNE! Cât am greșit! Am ținut atâta timp răul în casă. A zâmbit. S-a uitat la mine și mi-a șoptit: „Ești acum acasă. Uită negrul… nimănui nu-i pasă”.
