Azi vă invit în miezul uneia dintre cele mai vii amintiri pe care le am din perioada școlii… o întâmplare ce-mi revine în atenție aproape de fiecare dată când mă adâncesc prea mult în problemele lumii și, uitând de mine, ajung să mă întreb: ”totuși, cine sunt eu…?”
Este anul 2004, etapa gimnaziului se apropie de sfârșit. Profesorii ne fac ultimele evaluări și simulări înainte de examenul de Capacitate, cunoscut azi ca Evaluare sau Testare Națională. Emoțiile sunt mari, este primul examen oficial, pe care-l simt foarte important. La limba română fac deja meditații pentru că am probleme mari cu gramatica, iar la clasă nu reușesc să înțeleg nimic din ce explică profa. La matematică sunt relaxată fiindcă ador algebra și geometria, este o materie pe care o înțeleg iar pe profă o îndrăgesc mult de tot. A treia materie la care se dă examen este la alegere între istorie și geografie și având-o ca dirigintă fix pe profa de istorie, alegerea mea este cât se poate de evidentă.
Timpul a intrat pe numărătoare inversă, la ora de istorie ne primim rezultatele simulării de examen, iar acum ne putem face cu toții o idee pe unde ne încadrăm. Diriga ne anunță că va trece în catalog câte un punct în plus la fiecare, pentru încurajare și pentru a ne stimula. Bucurie mare pe colegii mei, șușoteli de mulțumire în stânga și-n dreapta, doar mie nu-mi plăcea cum sună acest lucru și simțeam o revoltă interioară ce aștepta nerăbdătoare să-i vină rândul să vorbească.
Înainte să continui întâmplarea cred că ar fi util să povestesc puțin despre cum eram eu, ca elevă. Poate că mulți dintre voi v-ați dat seama, în timp, că în fiecare clasă există acel copil care… (completați voi trăsătura) Ei bine, în clasa mea, eu eram acea fată care: este timidă, nu chiulește, nu deranjează orele, îi place să învețe lucruri noi, este serioasă, are parte de răutăți din partea colegilor (bullying), însă se bucură de aprecierea profesorilor (este ușor să-ți ții lecția cu copii interesați să învețe). Da, pentru colegii mei, felul meu de a fi, era destul de insuportabil…amuzant e că sentimentul era reciproc, nici mie nu-mi plăcea de ei (cu câteva excepții semnificative). Cu toate acestea, nu aș putea spune că eram o elevă strălucită, aveam note bune, dar eram departe de a avea 10 pe linie cum te-ai putea aștepta de la un asemenea copil. Aveam un simț autocritic foarte dezvoltat și eram mult prea conștientă că nu dau tot ce am și prea des cad pradă lenei. Încrederea în sine era exclusă…de altfel, ce adolescent stă bine la acest capitol?
Revenind… așteptam cu nerăbdare să-mi strige diriga numele, simțeam bătăile inimii din ce în ce mai puternic, mă fâțâiam pe scaun, eram foarte neliniștită… ajunge la pagina mea, termină cu colegul dinaintea mea, mă strigă iar în momentul acela mă ridic în picioare și afirm cu toată seriozitatea mea de elevă timidă: ”Doamna dirigintă, eu nu vreau să-mi măriți nota în catalog! Dacă eu am învățat de nota 8, atât vreau să fie trecut!”
O liniște surdă cuprinde întreaga clasă, diriginta rămâne cu privirea țintită asupra mea, mă privește pe deasupra ochelarilor și nu spune nimic, reacția mea a produs un șoc asupra tuturor…După scurt timp își revine și-mi spune că nu se poate să nu-mi mărească nota din moment ce aplică acest lucru pentru toți ceilalți. Mai ripostez eu puțin, însă nu am antrenament să duc un conflict verbal, sunt prea timidă și nu-mi găsesc cuvintele ușor, mă așez înapoi în bancă, îmbufnată că lucrurile nu au ieșit cum am vrut eu. Deși acest aspect poate fi foarte discutabil din punct de vedere psihologic, în mintea mea, eu percepeam această încurajare ca pe o minciună…Nota aceea nu reflecta realitatea, iar realitatea era că nu am depus prea mult efort să învăț pentru acea simulare de examen iar pe mine personal, încurajările nu mă stimulau, dimpotrivă, mă făceau să mă culc pe-o ureche (dacă am deja note bune, la ce să mai învăț? De ce să mai depun efort?)
În aceeași zi avea loc și ședința cu părinții pentru a pune la punct toate aspectele dinainte de examen. Mama era obișnuită ca atunci când merge la ședințe să nu audă pomeniri ale numelui meu, deoarece eu nu deranjez niciodată pe nimeni…se pare că de această data însă am fost vedeta discuțiilor. Toți părinții au aflat de fapta mea, părerile au fost în mare parte de apreciere față de ”corectitudinea” mea. Chiar și diriginta mă apreciase în felul ei pentru acest gest însă era mai mult îngrijorată decât bucuroasă.
Într-una din zilele ce au urmat, mergeam cu mama prin oraș și ne întâlnim cu dânsa. Vorbim câteva aspecte, îmi urează success la examen și mai ține foarte mult să-mi spună, legat de ieșirea mea, că oamenii sunt răi, să am grijă de mine și ”cu cinstea nu vei ajunge nicăieri!”. Deși bine intenționată cu acest sfat, pe mine m-a tulburat foarte tare, ba chiar aș putea spune că m-a ambiționat să continui doar ca să-i demonstrez că nu are dreptate, nu în acest aspect!
Au trecut 18 ani de atunci, eu am continuat pe stilu-mi caracteristic, deși nu mi-a fost ușor, tot ce am obținut a fost pe merit iar azi, întâmplarea face să fiu parte dintr-un proiect ce în esența lui asta este și asta promovează! Fă-te OM, alungă gândul necinstit!
Cu bucurie și recunoștință,
Carina
