Una dintre cele mai mari bucurii ale copilăriei mele a fost adunatul ouălor din cuibar. Și de altfel singura motivație de a-mi deschide ochii obosiți ai tinereții la orele răsăritului. Pur și simplu îmi bătea inima cu atât de multă putere la gândul că „prada” din ziua cu pricina va fi cea mai consistentă de până atunci. Nu aveam voie să ies așa devreme din casă fără o vestă croșetată cu migală dintr-o lână murdară și grea, chit că afară, vară fiind, era destul de cald și la șase dimineața. Mă conformam, că nu voiam să ajungă altcineva înaintea mea să culeagă roadele cotcodăcitului turbat.
Și după ce bunica se asigura că am nasturii încheiați la vestă, săream pragul alergând, lăsând bătrâna în urmă bombănind, însă fericită că am preocupări de om mare. Aproape întotdeauna uitam coșul în care se puneau ouăle adunate din cuibar, motiv pentru care le puneam în poală, în buzunare și pe unde apucam. Porțița din sârmă ruginită care despărțea curtea de livadă nu mergea deschisă oricum, așa că a trebuit să învăț trucurile, mai ales când venea vorba de a mă strecura fără ca vreun pui iute și galben să țâșnească în curte. Îmi ieșea aproape de fiecare dată.
Obstacolul serios aflat în calea fericirii mele, nu se lăsa însă înfrânt ușor și deși îmi îngheța sângele în mădulare când îl vedeam, găseam eu o soluție să îl împiedic din a-mi încurca planurile. Cocoșul trufaș, rău al naibii și gata oricând să ciupească tot ce prinde, îmi dădea cele mai mari bătăi de cap la țară, indiferent de momentul zilei. Însă mai ales când ouăle se cereau adunate. Așa că nu de puține ori căram după mine un băț sau o tigaie care să sperie și îndepărteze inamicul. Sărea în spinarea-mi ostenită de spaimă și își înfigea ciocul cu putere pe unde apuca. Într-o vineri dimineață reușise să îmi ciupească obrazul atât de tare, încât picături mici de sânge îmi colorau fața albită de necaz. De cele mai multe ori, bunica era cea care mă scăpa de inamic. Și nici până în ziua de azi nu pot înțelege cum bietul cocoș supraviețuia de fiecare dată după ce primea o cârjă pe spinare sau o cratiță în cap.
Ajungeam după un chin istovitor și la cuibar, unde mirosul de fân, găinaț și ouă calde mă învăluia ca un blestem fără descântec. Era momentul meu de tihnă și dragoste deplină. Fiecare senzație se scufunda în perfecțiune, luminând orice gând și îngrijorare. Eram doar eu, găinile și ouăle ovale, mici sau mari, întregi sau crăpate, murdare sau strălucitor de albe. Și nu mă puteam desprinde de cuibar, acolo unde dacă m-ai fi uitat, aș fi stat și o viață de om.
Dar cum ouăle era musai să fie duse în casă, pentru a fi pregătite la micul dejun, mă grăbeam cât puteam să o impresionez pe bunica mea, care în tot acest timp mă pândea din tindă, de după geamul mic, uimită de pasiunea mea fără margini pentru găini. Și mâncam apoi ouă cu pită și roșii, iar lângă ele o darabă de brânză învechită, ușor iute, ca o amintire ce-și lasă permanent urmele în inima omului. Și eram atât de fericită.
Dar atât de fericită, că eram ferm convinsă că L-am prins pe Dumnezeu de un picior.
