Realitatea bate filmul

Realitatea bate filmul. Și în Brașov.

După o zi lungă cu nasul în calculator, o cuvântare de folos a unui părinte drag și imediat după ce am terminat o discuție despre cancerul la colon, ajung în stație, grăbită să îmi port pașii către casă. Visam la un ceai și o darabă de brânză de oaie, cu roșii din alea pline de gust primite de la un om fain. Dar mi s-au curmat toate poftele și dorințele, ba chiar și nevoia de odihnă a fugit numaidecât din corpul meu ostenit. Totul în mai puțin de câteva minute.

Așteptam cu banii în mână în dreptul chioșcului RATBV să îmi înnoiesc abonamentul. Ce așteptam, nu mi-e nici acum clar, căci nu aveam pe nimeni în față. Mă aplec într-un final spre tejghea, cer reînnoirea și mă izbește un miros puternic de alcool. Mă uit în stânga, mă uit și în dreapta, însă în afară de niște turiști gălăgioși nimic. Sursa mirosului îmi era total necunoscută. Când însă dau să iau restul și cardul de călătorie, în fața ochilor îmi apare doamna din spatele tejghelei, care îmi întinde tremurând și trăgând-și nasul violent, în timp ce șiroaie de lacrimi îi străpungeau nemiloase obrajii. Mirosea puternic a alcool. M-am mâhnit atât de tare să îi privesc suferința, încât nu mi-au ieșit din gură nici măcar 2 cuvinte, ce poate ar fi putut schimba ceva. Am plecat îndurerată, trecând prin mijlocul turiștilor străini, care odată urcați în autocar, au lăsat în urmă o dâră de izuri neplăcute și atât de mult gunoi, că parcă cineva a răsturnat tomberonul în stradă. În plus, odată urcați, aruncau pe ușile deschise ala autocarului resturile de gunoi dinăuntru. Îmi venea să mă revolt, însă durerea doamnei de mai devreme mă paralizase.

Măturătorii neobosiți ai Brașovului au adunat numaidecât mizeria, strigând răspicat către turiștii nepăsători: ce or fi ăștia, animale? Ei strângeau, turiștii se hlizeau. Depășesc cu greu și momentul ăsta, dau să mă îndrept către stația de autobuz, însă în timp ce verific programul bus-ului, un om al străzii traversează stația și se uită disperat la oameni, fără însă a cerși. Nu îl mai văzusem, însă ascundea în ochi drame devenite probabil tragedii sfâșietoare. Era murdar și mirosea cumplit, iar toți cei pe lângă care trecea se fereau ca din calea ursului. N-am rezistat, am zis măcar acum să fac ceva. I-am întins omului câțiva lei, iar el privindu-mă nedumerit îmi zice: sunt primii lei pe azi. Eu nu știu să cer. Mi-e rușine. M-a lăsat cu inima frântă și cu o durere de nedescris. Iar eu, eu voiam să mă răsfăț cu toate cele de acasă, fără a-mi sta mintea măcar o secundă la oamenii ca el.

Deși seara mea a căpătat acum alt rost, mulțumesc lui Dumnezeu pentru astfel de momente: ele îmi amintesc că nu suntem lăsați pe acest pământ pentru a ne bucura de plăceri mici sau mari, ci pentru a ne da timpul, fie fizic, fie în rugăciune, către cei mai nefericiți ca noi.

iunie, 2019