De curând, vecina mea de la bloc, pe același etaj cu mine, a trecut la Domnul. O bătrână firavă, tăcută, slabă și scursă, îndoită de umeri și cu poveri ce o îngenuncheau la fiecare pas. Abia urca cele trei etaje când mai mergea să-și cumpere una-alta, însă niciodată nu accepta ajutorul, pe motiv că așa își menține „condiția fizică”. Nu zâmbea mai niciodată, iar asta intuiesc că era tot de la greutăți, dar și de la singurătate.
N-o vizita nimeni. De când stau eu în blocul ăsta, de imediat un an, nimeni cunoscut, apropiat sau rudă nu i-a trecut pragul, deși bolnavă și apăsată de toate. Doar vecinii ce o mai întrebau de sănătate, ea mulțumindu-se cu acel „sunt bine” care o adâncea și mai tare în lumea ei. Că așa e în ultimii ani ai vieții, te vrei departe de toate.
Și a murit sărmana, într-o zi mohorâtă de duminică.
Deodată, atmosfera s-a animat. Vecinii să cumpere coroane, să organizeze ce pot pentru a sprijini familia (aia nepăsătoare care nu s-a sinchisit să își aline bătrâna). Totul a prins viață în jur, odată cu moartea trupului. Și după rânduielile obișnuite, au început și vizitele familiei în apartamentul gol de ea. Zi de zi, apoi de câteva ori pe zi, cu surle și trâmbițe, renovări și îngrijiri pentru a se profita, nu-i așa, de un imobil într-o zonă faină, deodată liber. Nici unul nu pare întristat, gânditor sau plin de remușcări. Doar fericire că „în sfârșit” pot face ceva de folos, bănos. Hohote de râs și planuri, mobilă din lemn masiv învechită dusă la ghena de noi, scânduri de pal ieftine urcate în apartament, pentru a grăbi procesul.
Și cam ăștia suntem, mai ales în relația cu bătrânii noștri. Le așteaptăm moartea ca să scăpăm de poveri și să le luăm ce „ni se cuvine” – munca lor de-o viață așezată într-o casă pe care noi astăzi nu ne-o mai permitem, copleșiți fiind de cheltuieli și de o societate căreia nu-i facem față.
Iar ei învie în ceruri, cerșind iertarea noastră de la sfinți.
