A ce miros oamenii străzii?

Circul zi de zi cu autobuzul. Deja cunosc, pe rutele pe care merg, cine și la ce oră se urcă, unde coboară și încotro o ia. Oamenii noi cu care mă intersectez îmi bucură privirea, căci am un obicei de a mi-i imagina îmbrăcați în rase de monahi, ținută ce le schimbă întrutotul aparența. Fac asta cu fiecare individ în parte, chiar dacă mi-e greu câteodată să trec de machiajul exagerat al unor doamne sau de piercing-urile colorate ale adolescenților răzvrătiți. Și, mai nou, de măști. Am constatat că cel mai bine potrivesc aceste haine, în mintea mea, pe oamenii străzii.

E ciudat, știu. Însă privirea lor aplecată se asortează într-un mod aparte cu negrul. Ieri am făcut, din nou, acest exercițiu, care observ că are și un rol indirect – acela de a mă ține departe de ecranul telefonului. Am căutat cu privirea toți oamenii din autobuz, le-am pus rase și le-am așezat camilafca pe creștet. La un moment dat, într-una dintre stații, văd cum dă să urce în autobuz un om al străzii. Ca de obicei, e încărcat cu plase multe și are câteva straturi pe haine pe trup. Face primii pași în autobuz, îndreptându-se spre locurile din spate, acolo unde își găsesc liniștea oamenii ca el. Și ca mine, căci mereu mă sui în spate. Am tot timpul din lume, până cobor, sau până coboară el, să mi-l imaginez în fel și chip. El nu se uită la mine. Își poartă bătrânețea cu osteneală, oftează ușor de după masca înnoroiată ce sigur a fost culeasă de pe jos, căci se văd pe ea urme de tălpi.

Eu îi pun rasă, camilafcă și mi-l imaginez cum spune Doamne Iisuse ținând în mână un metanier cu multe boabe. E peisajul perfect, rupt din mănăstirile de odinioară. Nu se mișcă deloc, privirea îi șade ațintită în pământ și, spre deosebire de alții ca el, nu caută cu ochii acei oameni care i-ar putea oferi ceva. Ușile de la autobuz de deschid în stația următoare, și cum eu stau chiar acolo, pe scaunul din spatele ușii, mi se aburesc ochelarii și-mi las mască sub nas, ca să urgentez procesul dezaburirii.

Și atunci simt. Un miros atât de neplăcut, de înțepător și de greu, de abia mă abțin să nu tușesc. Stomacul o ia razna și pare că vrea să se scoată în afară. Și știu, știu cu siguranță că aceste duhori vin dinspre „călugărul” meu. Continui să mă uit la el și să-mi imaginez că hainele murdare de pe el miros a flori de măr. Că fața îi e curată și lacrimile-i se usucă în bătaia vântului. Mi-e drag. Inexplicabil, mai drag decât toți ceilalți din autobuz. Îmi trece prin minte că mirosurile ce îl străjuiesc arată, pas cu pas, ce face el zilnic. Mirosindu-l, știu sigur că a scormonit în gunoi, dar și că a mâncat direct cu mâna niște cârnați probabil vechi și deloc gustoși. Mai știu că bea. Dar și că adună chiștoace de pe jos, să mai tragă din când în când câte un fum. Mă bucur că pot înțelege despre el atât de multe și brusc mă întristez că ceilalți oameni, aproape trași la xerox, nu-mi oferă ocazia de a-i cunoaște. Parfumurile le acoperă greutățile, iar hainele noi și colorate maschează un trup îndoit de griji, pe care se chinuie necontenit să îl ascundă.

Între timp, „călugărul” meu a ațipit. Doarme ca o statuie, ce nu-și exprimă neplăcerile nici atunci când e bătută de vânt, nici când e ninsă sau vandalizată. Rămâne la fel chiar dacă în jurul ei câinii își fac nevoile sau porumbeii își aruncă găinațul. Așa și omul meu. Stă neclinintit, înmărmurit și singurul semn că e om viu este mirosul ce-l împresoară, care deodată parcă nu mai e atât de odios.

Pentru că oamenii străzii miros a viață. A viața lor, grea și tulburată, de care trag cu încăpățânare în fiecare clipă. Miros a dureri și eșecuri, a neputință și deznădejde. Miros a lacrimi stoarse de pe chipuri brăzdate de neșansă. Însă măcar mirosul lor vorbește despre ei, așa cum sunt, așa cum nouă nu ne place.