Mă privesc și îi privesc câteodată și pe alții cum se chinuie fără să-și dea seama din pricina unei mari „boli” care a pus stăpânire pe noi în ultimii ani, mai precis de când omul nu mai știe cum să se mulțumească cu ce are și să vadă chipul frumos din ceilalți. Boala care ne sufocă cel mai adesea și ne face să uităm cât de prețioși suntem, ca și creație și frânturi de Cer.
Bolii ăsteia aproape cronice eu îi spun „lipsă de statornicie”. O nevoie fără noimă de a căuta tot mereu noul în altceva, uitând că acel nou se poate afla în fix același lucru pe care îl ai de-o viață și fix în prietenia de care acum cauți să te debarasezi, fie din plictis, fie că altceva mai interesant, care te stimulează mai tare, a apărut prin preajmă.
Boala asta este de fapt o fugă continuă de asumare, de responsabilitate față de cei pe care ne plăcea să credem și să le spunem că îi iubim. O fugă de așezare și discreție, de plinătate și mulțumire, de recunoștință și bună socoteală. Un maraton fără cap și coadă, o învârtire într-un cerc ce nu-și mai subțiază conturul, ținându-te prizonier pentru totdeauna.
Vrem mereu altceva, altcumva, de altundeva, cu altcineva. Și nu ne pasă că lăsăm în urmă oameni triști, răniți, care poate vedeau în noi ceva ce nici măcar noi înșine nu puteam privi și înțelege. Cândva, o prietenă care și-a făcut loc în inima mea cu toată puterea, îmi spunea că iubirea adevărată te face să uiți de tine, de lume, de nevoi și confort, de dorințe, vise și gânduri. Te împinge în locul în care nu mai ești tu, ci doar bătaie de inimă în celălalt. N-am înțeles atunci, însă acum îmi zguduie serile această amintire, trăind cu timpul ambele instanțe – a celui care stă, dar și a celui care fuge.
Și cred că iubirea de aproapele asta înseamnă: să nu renunți la dragostea de celălalt indiferent de stimulii din jur, ci să înveți să-i integrezi pe toți, fără a abandona în iubirea ta pe cineva.
