De câteva zile, undeva în bloc (încă n-am descoperit apartamentul, însă voi face din asta o misiune), un vecin cântă la pian. Mă rog, nu cântă neapărat, cât învață. Apasă nesigur pe clape, însă notele par armonioase iar sunetul mi-a devenit prieten dimineața, un pic la prânz, apoi un pic mai mult seara. Și îmi place atât de tare, că mi-am mulat inconștient programul pe sunetele vecinului.
Am avut o relație specială cu pianul de când eram mică. Îl adoram. Mă uitam cu mama la concerte de pian și sorbeam fiecare sunet. Aproape că reușeam să reproduc în minte frânturi întregi din melodii, cu sunetele-mi proprii, ușor afon, că urechea muzicală nu e punctul meu forte. Și așa, ușor-ușor, m-am decis să încerc și eu să cânt la pian. Mă visam deja un soi de Chopin, căci îmi plăceau „sonetele” mai grave (atât știam eu să pronunț din lumea astea a pianului – sonete).
Nu aveam pian și nici nu ne permiteam o așa cheltuială, dar a făcut mama tot posibilul să se întâmple și minunea, însă în alt mod: un coleg de clasă din generală avea o orgă electrică, ceea ce pentru început era lux! Așa că am început să îmi vizitez colegul, primele dăți doar ascultând ce cântă el, căci mi-era rușine să încerc, apoi determinată să iau și eu orga în primire. M-am pregătit temeinic, îmi amintesc că făcusem și niște exerciții la degete, ce îmi imaginam eu pe la 10 ani că ar fi potrivit. Entuziastă, însă cumplit de emoționată, așteptam să încep incursiunea în fascinanta lume a pianului.
Și uite așa mi-am descoperit primul handicap: lipsa totală de coordonare între mâini, pe care o am și astăzi, într-o formă un pic mai acceptabilă (psihic). Nu mai zic că dacă intră și picioarele în discuție pe lângă mâini, sunt total pierdută. Abia mulți ani mai târziu, când am învățat ce e aia prima dragoste, am mai trăit o dezamăgire atât de cumplită. Nu-mi venea pur și simplu să cred că eu nu voi cânta niciodată la pian. Am încercat, m-am străduit, însă mă enervam atât de tare, încât am decis, iremediabil, să nu mai pun mâna pe pian în viața mea. M-a durut, m-a demotivat, însă acum cred că a fost decizia bună, fiindcă fix așa m-am apucat de scris.
N-am putut pian, măcar să-mi pun la contribuție gândurile, care și așa sunt multe și dese. Așa că, pe principiul de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, am început să aberez în scris pe diverse subiecte, până într-acolo încât, tot elevă fiind, am câștigat câteva concursuri. Motivația a crescut și ea odată cu mine, iar pianul s-a dizolvat într-un trecut dureros, la care n-am mai vrut să mă întorc mulți ani.
Concluzia: ce ție îți place, nu e musai să fie și ce te pricepi să faci. Important e să mergi înainte, că înainte era mai bine.
Îi mulțumesc vecinului meu, pe care îl ascult cu drag, că a readus pianul în viața mea. Cu pace.
