Întotdeauna mi s-a spus că sunt puternică. Tare. Că am în mine un motor care nu mă lasă nicicum să las garda jos. Că privesc viața în ochi fără să mă tulbur, fără să mă împiedic de treptele ce n-au fost tot mereu egale; și nici măcar una deasupra celeilalte. Întotdeauna mi s-a spus că oameni ca mine conduc lumea și că prin astfel de persoane putem să aducem schimbarea pe care ne-o dorim. Și, cum era de așteptat, mi s-a pretins întotdeauna – de la părinți, prieteni și alți cunoscuți și necunoscuți deopotrivă – să mă comport după așteptări: să înving, să nu mă las, să dau din mine tot ce e mai bun.
M-am conformat ani de zile, zeci de ani, crezând și eu în toate astea, crezând că am o misiune, o cale mai aparte de urmat; crezând că sunt cineva. Și-am stăruit în treaba asta ca într-o beție din care nu te poți trezi. Îmi plăcea. Mă hrănea. Mă conserva. Și mă ajuta să fiu pe cont propriu, fără a depinde, cum fac ceilalți, de un om drag în apropiere, de un sfat înțelept, de nimeni și nimic. Eram doar eu și impresiile mele de „cineva”.
Curând am obosit. Și tot ce clădisem, cu efort și convingere, tot ce construisem în anii ăștia de civism (sau cum să-i spun altcumva?) avea să-mi fie o povară. O povară care apăsa mai tare decât pierderea cuiva drag. O greutate ce strivea încet-încet orice urmă de om din mine. Orice delicatețe, orice urmă de feminitate și autenticitate. Eu nu eram aia pe care o vedeau cu toții. Eu n-aș fi vrut decât să dispar, să mă îngrop undeva unde nici sălbăticiunile lumii ăsteia să nu mă găsească.
Și-am dispărut. O vreme. Având să mă întorc altfel. A fost pentru ceilalți ca o trădare, ca un abandon greu de dus, ca o furtună ce cu puterea-i zdrobitoare șterge totul în cale, de parcă nici n-a fost. Pentru mine însă, a fost învierea! A fost drumul către inimă, către lăuntru, către latura aceea pe care n-am avut atâția ani timp să o hrănesc. A fost întoarcerea la om, la persoană, la asemănarea evanghelică cu cel de Sus. A fost aflarea lui Dumnezeu, a lumii precum este, a omului așa cum i se cade a fi.
Când m-am reîntors însă, nu m-am mai potrivit cu lumea ce-o lăsasem nu demult. Oricât mă străduiam, nu mai încăpeam în ea, nu mă mai cuprindea, eram ca apa și uleiul – încercam să ne mixăm, însă oricât ne străduiam, rămâneam diferite. Și nici primirea celor dragi n-a fost o bucurie – devenisem pentru ei moartă, fără vlagă, fără energie și idei, oricât de vie simțeam eu că sunt. Aproape că mi-au pregătit înmormântarea. Și mie nici măcar nu îmi păsa. Îmi ajungeam așa cum sunt, dar altfel, nu ca până atunci. Nu mă mai hrăneam din proiecte, acțiuni, proteste, inițiative, cuvinte mari, vorbe în vânt, ci mai degrabă mă umpleam cu tăcerea. Era atât de bine!
Dar omul în lume, dacă nu e ca piscurile cele din cer, e absorbit până la urmă de tumultul cotidian. E tras cu putere într-un vârtej ce-l izbește de pereții lumii, împiedicându-i urcușul, ținându-l pe loc. Paralizându-l. M-am regăsit între oameni, dar cu durere. Am păstrat în mine cât am putut din cele ce mi s-au dat în singurătate și-ncerc din răsputeri să zâmbesc. Nu-mi vine.
Vreau înapoi. Dar stau aici. Sperând că toate au într-adevăr un sens și că la un moment dat am să înțeleg tot ce trebuie de aici, ca să mă pot muta dincolo.
Pentru că la Dumnezeu toate sunt rânduite.
